Magyar · Română · English

Pagina principală / Viaţa ştiinţifică /

acum un an

Argumente pentru reforma legislației societăților: un Cod al societăților?

Prof. univ. dr. Emőd Veress

1. Introducere

Fără niciun dubiu, Legea nr. 31/1990 a societăților necesită o modificare de substanță, o modernizare și adaptare la realitățile actuale. Legea, inițial coerentă și reflectând stadiul de dezvoltare al științei dreptului la nivelului anului 1990 (principala sursă de inspirație a legii fiind Codul comercial Carol al II-lea), a suferit numeroase modificări, datorită nevoii de adaptare la noi realități juridico-economice, pe de o parte, respectiv datorită cerințelor de implementare a directivelor europene de drept societar, pe de altă parte. Însă aceste modificări, uneori insuficient integrate în concepția unitară a legii, au cauzat în timp diminuarea coerenței interne a legii. Soluția ideală ar fi adoptarea unei noi reglementări, fiindcă problema reformei dreptului societăților nu poate fi rezolvată printr-o nouă modificare.

2. Posibile căi ale reformei

Sub aspect formal, dar cu efecte importante și în substanță, pot fi identificate patru căi posibile ale reformei.

Prima opțiune este o nouă modificare a Legii nr. 31/1990. În prezent, Legea nr. 31/1990 poartă o denumire eronată. Titlul inițial al acestei legi, Legea privind societățile comerciale, era una corectă și precisă, fiindcă această lege reglementează cele cinci forme societare (societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea pe acțiuni, societatea în comandită pe acțiuni, societatea cu răspundere limitată), care corespund categoriei societăților comerciale.

Această noțiune de societate comercială a fost eliminată din sistemul juridic românesc ca urmare a trecerii la sistemul monist (aspect asupra căruia voi mai face referiri în cele ce urmează).[1] Caracterul eronat al denumirii actuale este însă evidentă. Dacă denumim această lege "a societăților", atunci acest titlu ne conduce la un conținut normativ care acoperă toate formele societare, ceea ce nu corespunde realității, fiindcă diferite forme societare sunt reglementate prin alte acte normative decât această lege, de exemplu, societățile cooperative sunt reglementate prin Legea nr. 1/2005 privind organizarea și funcționarea cooperației.

Cea de a doua opțiune ar fi adoptarea unei noi legi a societăților, adică o modernizare a textului actual, însă nu printr-o lege de modificare, ci prin adoptarea unei noi legi de sine stătătoare.

Cea de a treia posibilitate alternativă ar fi introducerea legislației referitoare la societăți în Codul civil, opțiune aleasă de Elveția prin Legea obligațiilor[2] în vigoare din 1911, Italia prin Codul civil din 1942 și cel mai recent, Ungaria, prin Codul civil în vigoare din 2014). Personal nu sunt în favoarea unei astfel de soluții și susțin decizia redactorilor Codului civil român de a nu introduce reglementarea societăților în Codul civil. Două motive pot fi invocate. În primul rând, reglementarea societăților ar încărca prea mult Codul civil, proporțiile interne ale reglementării ar fi modificate, balanța ar înclina prea mult în favoarea unei cărți separate dedicată persoanelor juridice (dacă dreptul societăților s-ar introduce în Codul civil, nu ar fi logic ca asociațiile și fundațiile să fie reglementate printr-un act normativ separat). În al doilea rând, dar și mai important, dreptul societăților, față de dreptul civil clasic, reprezintă un dinamism mult mai mare. Nu ar fi benefic Codului civil, dacă am avea o norme, cele dedicate societăților, care ar suferi modificări periodice, mult mai frecvente în comparație cu alte reglementări din Codul civil.

Ultima opțiune ar fi adoptarea unui „cod" distinct al societăților. Potrivit art. 18 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în vederea sistematizării și concentrării legislației, reglementările dintr-un anumit domeniu sau dintr-o anumită ramură de drept, subordonate unor principii comune, pot fi reunite într-o structură unitară, sub formă de coduri.

Un Cod al societăților nu ar reglementa doar cele cinci societăți (foste comerciale), ci ar întruni reglementările dispersate în sistemul juridic referitor la celelalte forme societare. Ar trebui să avem în vedere în primul rând societățile cooperative (Decretul-lege nr. 66/1990 privind organizarea și funcționarea cooperației meșteșugărești, Legea nr. 566/2004 a cooperației agricole, Legea nr. 1/2005 privind organizarea și funcționarea cooperației). De asemenea, și normele referitoare la grupurile de interes economic ar trebui incluse în noul Cod al societăților, reglementate, în prezent, total neadecvat, printr-o lege care privește măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, pentru prevenirea și sancționarea corupției (respectiv Legea nr. 161/2003), ceea ce nu are nicio legătură cu grupurile de interes economic. Reglementările privitoare la statutul instituțiilor de credit, al societăților de asigurare ar putea fi integrate de asemenea în acest nou cod, respectiv prevederile care se referă la organizarea și funcționarea internă a societăților emitente de valori mobiliare. În schimb, reglementările de drept public, privind înregistrarea sau autorizarea societăților nu trebuie incluse în acest nou Cod, fiindcă privesc condițiile de acces și funcționarea externă a societății, pe piață, făcând obiectul reglementării din alte ramuri de drept, și nu a dreptului privat. În schimb, reglementarea generală a registrului comerțului, care poate fi redenumit registrul profesioniștilor, dacă se dorește o consecvență terminologică, trebuie introdusă în noul Cod.[3] Detaliile privind procedurile de natură administrativă ale registrului profesioniștilor trebuie cuprinse într-un act administrativ normativ (hotărâre de guvern sau regulament aprobat de ministrul justiției prin ordin).

Desigur, adoptarea acestui Cod, bazându-se doar la cuprinderea unor texte de lege aflate deja în vigoare în prezent într-o nouă reglementare unitară, ar avea avantaje minime, doar de sistematizare, dacă la baza noii reglementări nu s-ar afla și o concepție unitară de reformă. România trebuie să-și modernizeze legislația societăților, pentru că altfel se va regăsi într-o situație de dezavantaj competițional accentuat față de alte state europene.

Un Cod al societăților ar reprezenta o soluție optimă. Domeniul de reglementare al unui nou cod îndeplinește cerințele impuse de prevederile art. 18 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, respectiv este vorba despre un domeniu subordonat unor principii comune, care poate fi reunită într-o structură unitară, sub forma unui cod. Dacă există posibilitatea reală de adoptare a unui astfel de cod rămâne de văzut. Însă ceea ce trebuie analizat, este problema compatibilității unui astfel de cod cu principiul monismului dreptului civil român (art. 3 C. civ.).

3. Monismul dreptului civil român și un (posibil) Cod al societăților

Constituie o întrebare pertinentă cea referitoare la integrarea unui Cod al societăților în sistemul monist al dreptului civil român, respectiv dacă un astfel de cod este în concordanță cu noua concepție asupra dreptului civil instituită prin actualul Cod civil.

Sistemul dualist al dreptului privat (împărțirea dreptului privat între dreptul civil și dreptul comercial) a apărut ca o consecință rațională a dezvoltării istorice.[4] Față de dreptul feudal rigid, formalist și care limita sever circulația bunurilor și determina cu strictețe statutul persoanelor, începând cu secolul al XI‑lea a apărut pe cale cutumiară un drept special al comerțului, așa-numita lex mercatoria. Una dintre primele atestări ale lex mercatoria (dreptul comercianților) a fost așa-numita Tabulas Amalfitana (Capitula et ordinationes Curiae Maritimae nobilis civitatis Amalphe), compilat în perioada primei cruciade (1095). Lex mercatoria a fost creat și aplicat de către comercianți (chiar prin tribunale proprii) și s‑a dezvoltat în secolele următoare (perioada revoluției comerciale), constituind, cu o mică exagerare, un adevărat drept comun european. Revoluțiile burgheze însă au adus schimbări profunde: dreptul feudal a fost înlocuit de dreptul civil modern, respectiv dreptul comercial a fost codificat de stat (astfel, dreptul comercial cutumiar a fost „naționalizat" sau, mai precis, „etatizat", dreptul cutumiar lex mercatoria fiind înlocuit de un drept creat de stat). Societatea, din contract a devenit instituție, căreia s-a recunoscut inclusiv personalitatea morală (personalitate juridică). De exemplu, în Franța, a fost adoptat Codul civil (1804), urmat de Codul comercial (1807). S‑a considerat că este nevoie de două coduri distincte, fiindcă pentru comerț sunt necesare reguli specifice, care asigură promptitudine, punctualitate și o protecție mai accentuată a creditorilor față de normele dreptul civil, care trebuie să tindă spre o echilibrare a intereselor debitorului și a creditorului. Astfel, sistemul dualist presupune un drept civil al obligațiilor și distinct, un drept comercial al obligațiilor. Secolul al XIX‑lea era caracterizat prin generalizarea sistemului dualist, astfel au fost adoptate coduri comerciale în Spania (1829), Germania (1861, un cod comun al statelor germane și apoi în 1897, un nou cod pentru Germania unită), în Italia (1865, 1882), Ungaria (1875) etc. Și în România a existat în mod tradițional un sistem dualist, bazat pe două coduri: Codul civil din 1864 (transplant legal al Codului Napoléon din Franța promulgat în 1804) și Codul comercial din 1887 (transplant legal al Codului comercial italian din 1882).

Codul comercial însă avea aplicabilitate doar în situațiile în care conținea reguli speciale, derogatorii față de dreptul civil. În toate celelalte cazuri, raporturile de drept comercial erau reglementate de Codul civil. În acest sens, chiar primul articol din Codul comercial român a prevăzut că: „în comerț se aplică legea de față. Unde ea nu dispune se aplică Codul civil". De exemplu, vânzarea era reglementată de Codul civil cu titlu general, însă Codul comercial a stabilit niște reguli suplimentare, care s-au aplicat numai dacă vânzarea a avut natură comercială.

Teoria monistă neagă distincția dintre dreptul privat civil și comercial, susținând că există un singur drept privat, respectiv dreptul civil. În această concepție, apariția sistemului dualist se explică prin procese și necesități istorice, însă în prezent dezvoltarea generală a dreptului civil nu mai face necesară divizarea dreptului privat în două subsisteme. Teoria monistă este considerată a fi mai modernă.

România, prin noul Cod civil intrat în vigoare la 1 octombrie 2011 a implementat sistemul monist. Astfel, s-a arătat că dreptul obligațiilor a fost unificat și s-a creat un veritabil novum ius obligationum.[5] Conform prevederilor art. 3 C. civ., dispozițiile Codului civil se aplică şi raporturilor dintre profesioniști, precum şi raporturilor dintre aceștia şi orice alte subiecte de drept civil. Sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere. Noțiunea profesionist include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a Codului civil.

Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una ori mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea sau înstrăinarea de bunuri ori în prestarea de servicii, indiferent dacă are ori nu un scop lucrativ.

Astfel, prin prevederile art. 3 C. civ., România prin noul Cod civil, a trecut de la sistemul dualist al dreptului privat la sistemul monist. Totuși, state ca Franța, Germania sau Austria aplică în continuare sistemul dualist, iar în Ungaria, noul Cod civil intrat în vigoare la data de 15 martie 2014 este criticat fiindcă aplică un monism prea sever, caracterizat prin „comercializarea generală" a dreptului civil.

Sistemul monist al Codului civil din România, însă, realizează un monism pragmatic: a preluat foarte multe din prevederile specifice ale dreptului comercial, menţinând în multe cazuri o distincţie netă dintre obligaţiile civile de drept comun şi obligaţiile aşa numite profesionale. Practic putem vorbi despre înlocuirea noţiunii de obligaţie comercială cu noţiunea de obligaţie profesională. Odată ce se stabileşte natura juridică profesională a unei obligaţii, pe lângă normele generale devin aplicabile norme speciale, derogatorii din Codul civil sau din alte acte normative, cu aplicabilitate prioritară faţă de norma generală. Avem un singur Cod, dar obligaţiile de drept privat pot fi divizate în continuare în funcţie de natura lor specifică. Dacă privim monismul sub aspect formal, avem un sistem monist (avem un Cod civil, dar nu mai avem Cod comercial), dar sub aspect substanţial, actualul Cod civil păstrează multe elemente ale sistemului dualist (în cuprinsul Codului civil şi al altor acte normative se conturează un veritabil drept special al obligaţiilor profesionale).

În realitate, dreptul comercial a fost întotdeauna un drept civil special. Integrarea dreptului comercial în dreptul civil prin actualul Cod civil, fără niciun dubiu, s-a realizat într-o măsură ridicată. Însă ar fi fost o greşeală fundamentală, mai mult, un atac la adresa activităţilor economice renunţarea totală la consacrarea specificităţii raporturilor juridice profesionale. Faptul că se păstrează specificul obligaţiilor profesionale este perfect justificat, mai mult, poate semnifica o viitoare linie de dezvoltare a Codului civil, prin întărirea acestui caracter derogatoriu al obligațiilor profesionale, în toate cazurile în care se justifică o abordare diferențiată, datorată necesităţilor economice şi de protecţie specifică a creditorilor profesionişti.

În acest context, „autonomia" dreptului comercial faţă de dreptul civil este o problemă secundară. Această autonomie a fost foarte relativă şi sub imperiul Codului comercial din 1887. Nimic nu se opune să abordăm întreaga problematică a dreptului privat din perspectiva unui drept civil general, la care se conectează mai multe drepturi speciale, printre care şi dreptul comercial (dreptul civil profesional) respectiv dreptul special al obligaţiilor de consum (dreptul civil special al protecţiei consumatorilor).[6]

Din această succintă analiză rezultă că Codul civil, care unifică parțial dreptul obligațiilor, nu exclude reglementarea prin norme speciale a unor raporturi juridice civile, în cazul în care existența unor reguli speciale este obiectiv necesară. Reglementarea materiei societăților oricum există și se regăsește actualmente în norme exterioare Codului civil. În acest context, putem observa că adoptarea unui Cod al societăților este în perfectă concordanță cu noua concepție monistă a dreptului civil. Reglementarea actuală a societăților, adică normele generale și regulile referitoare la societatea simplă trebuie păstrate în Codul civil. Personal opinez că reglementarea societății în participație (în prezent, reglementată prin art. 1949-1954 C. civ., sub denumirea de asociere în participație) trebuie însă preluată din Codul civil în noul Cod al societăților.

În consecință, noul Cod al societăților ar fi o parte componentă organică a sistemului monist al dreptului civil român, fără a necesita o regândire a reformei implementate prin intrarea în vigoare a Codului civil.

[1] Într-adevăr, denumirea de societate comercială nu era una precisă. Chiar dacă aceste forme de organizare a întreprinderii s-au creat în evul mediu inițial pentru nevoile comerțului în sens restrâns, ulterior, ca urmare a dezvoltării economice, exact aceleași forme de organizare au devenit aplicabile și pentru noile sectoare economice: producția industrială, prestarea de servicii. Însă sensul larg al noțiunii de comerț include și aceste activități economice.
[2] Schweizerischen Zivilgesetzbuches, Fünfter Teil, Obligationenrecht.
[3] Similar sistemului de publicitate prin intermediul cărților funciare, care, la nivel general, este reglementat prin Codul civil și prin Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare.
[4] Pentru dezvoltări, a se vedea E. Veress: Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. 3, C.H. Beck, București, 2018, 8-11.
[5] M. Nicolae, Unificarea dreptului obligaţiilor civile şi comerciale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 21.
[6] Disciplina de drept comercial se păstrează și în state care au implementat sistemul monist, exemplul cel mai elocvent fiind cel al Italiei.

 

© 2011 Drept, Universitatea Sapientia, Facultatea de Ştiinţe şi Arte, Cluj-Napoca

Site creat de Weblap.ro